Globul negru
M-am întors în spațiul acesta care nu e nici libărie sută la sută, nici bibliotecă perfect tăcută, nici spațiu de lucru în întregime. E cîte puțin din fiecare și toate la un loc. Îmi place apropierea aceasta fizică de cărți, la masa mea preferată am un raft cu cărți chiar în dreapta, lîngă braț. M-ar și jena dacă nu ar fi ele.
În stînga, dincolo de un rînd de mese și un culoar, rafturi pînă sus, în tavanul înalt. Atît de înalt încît de la un punct încolo, rafturile sînt goale, ar fi tare nepractic să fie pline de cărți la peste 2,5 metri. Ar trebui o scară și un baschetbalist angajat permanent. Ar merge și un voleibalist.
Ultima oară cînd am scris despre acest loc, ploua, iar picăturile de ploaie cădeau încăpățînate dincolo de geamul prin care azi trec razele unui soare deșertic. Mă gîndesc că de aici, de la această masă, aș putea observa schimbările pe care le aduc anotimpurile. Aș putea trece mai ușor prin furtuni și arșiță și aș putea privi fulgii groși căzînd continuu.
Cocoțat pe un raft de sticlă lîngă fereastră, un glob pămîntesc cu continentele desenate cu gri pe un fundal negru e martorul tăcut. Un glob negru pe un raft plat, de sticlă. Un bun început pentru un scenariu conspiraționist.
Asemenea acestui moment, viața întreagă e doar un geam prin care privim cursul naturii.
Cîteodată, avem nesăbuința să ne opunem.
