Anii pe care i-am petrecut la Brașov m-au convins de un lucru. Nu e nevoie de un război ca noi să ne rupem în două, ca țară. E de ajuns un primar sau un consiliu local sau mai știu eu ce autoritate locală aleasă la, zic la întîmplare, Bușteni, pentru ca țara să se rupă în două. Pentru ca un drum ridicol de scurt să poată fi parcurs într-un timp ridicol de lung. Brașov – București. Dragi primari, miniștri, premieri de oriunde ați fi, încercați-l și vă veți convinge. Îl puteți face în orice direcție.
Mă uimește în continuare, după atîtea zeci de ani, lipsa de viziune a autorităților din țara aceasta. E un fel de „lovește și fugi”. E ca pe litoral, unde cei care fac turism au 3 luni la dispoziție să își umple buzunarele pentru tot anul. Și așa ajungem la prețurile pe care le știm cu toții, la serviciile pe care le știm cu toții, la nisipurile și plajele din străinătate pe care le știm cu toții. Așa e și cu aleșii, în marea lor majoritate. Vara lor durează 4 ani, în cazul unora 5.
Țara e ruptă în două fizic din cauza unui drum care traversează o localitate. Nimeni nu pare să observe asta.
Țara e ruptă în bucăți din cauza lunilor de vară în care toată lumea vrea la mare, merge la mare și apoi înjură marea. Nimeni nu pare să observe nici asta.
Țara e ruptă în bucăți pentru că, în toată această goană (după ce?), ne trezim cu profeți și hoarde întregi care îi urmează, însetate după un mai bine care chiar dacă e iluzoriu, măcar are potențial în fața realității. Cîțiva observă asta și apasă și mai tare pe corzile care fac să vibreze masele. Agitația le servește interesele meschine.
Bușteni e doar un exemplu. Ar putea fi orice altceva decît o localitate. De fapt, Bușteni nu e o așezare, e o atitudine.
Una în care, ca într-o inversare a conceptului de bine superior, dacă e să nu ne fie bine, atunci să nu ne fie bine tuturor.