Arșița
Frunzele mari se ițesc de dincolo de zidurile gri, reci, înalte, care înconjoară spațiul din spatele casei pe lîngă care trec. „Se ițesc” nu e cea mai bună expresie, pentru că frunzele sînt de fapt mari, cu nervuri asemenea unor vene de sportiv. Domină spațiul, domină cerul pe care se proiectează, deci nu se ițesc, nu e cuvîntul potrrivit. E un palmier într-o curte din București, iar asta îmi amintește de imaginea de acum cîteva zile din Floreasca.
Un drum îngrădit de copaci înalți, umbrit. E aproape plăcut, dar ceva nu se leagă. Îmi dau seama ce: asfaltul e plin de frunze îngălbenite, copacii sînt plini de altele. Ca și cum aici, pe o rază de cîteva zeci sau sute de metri, timpul ar fi luat-o razna și s-ar fi mișcat cu o viteză nemaivăzută, aducînd toamna cu mai bine de o lună mai devreme. Arșița.
E ca și cum un prieten pe care nu l-ai văzut cîteva săptămîni te surprinde cu o schimbare decisivă: părul i-a albit brusc și îi cade, fața i s-a uscat, mersul cu puțin timp în urmă falnic i s-a transformat într-un chin. Mirosul bătrîneții, dacă nu al morții timpurii. Cînd s-a întîmplat asta?
Orașul se transformă. Ceea ce în copilăria mea ar fi fost de neimaginat, azi e realitate. Avem un cuvînt de spus în toată povestea asta, dar din păcate, pînă acum am ales să îl spunem doar pe cel care face rău.
