2 minute de viață
O văd ieșindu-mi în cale și apoi întorcîndu-se pe loc, ca și cum ar fi uitat ceva. Glumesc cu ea și îi spun nu păreți foarte hotărîtă. Femeia, una dintre cele care se ocupă de întreținerea complexului unde stau, începe să-mi spună.
Că nu i se pare normal, că are o poprire pe salariu, că știa de asta că are o datorie la un credit, că ei sînt pe salariul minim, că i-au dat 400 de lei.
Și strînge plicul subțire la piept cu un soi de timiditate.
Cu 400 de lei o să o dea afară proprietarul, nu o să plătească gazele, dar trebuie să le plătească.
O privesc, o femeie simplă, de a cărei munci atente mă bucur în fiecare zi. Aș vrea să o ajut, să îi dau un sfat competent, să schimb ceva. Și apoi mă izbește un adevăr foarte simplu. Femeia avea nevoie, înainte de orice ajutor, să spun cuiva. Și tocmai o făcuse.
De multe ori, e doar despre asta. În fața unor legi croite prost, care îi persecută adesea tot pe cei mai amărîți, în fața unor nedreptăți crunte pe care abia dacă le vede cineva aflat în goana lui după un viitor luminos ca o fantomă extravagantă, de multe ori e de ajuns să te oprești 2 minute și să asculți.
Și lumea întreagă se oprește în acele minute să asculte.
